Trăim vremuri interesante; în urmă cu câțiva ani am auzit pentru prima dată cuvintele “Covid” și “pandemie” și au urmat luni… ani de confuzie, durere și disperare. Apoi, când părea că putem să ne liniștim și odihnim emoțional, vecinii noștri au început “operațiunea militară specială”. Și atunci am privit la ororile războiului. Și din nou au urmat ani de teamă, confuzie… Apoi a urmat Fâșia Gaza și apoi… și apoi…
Încet, încet, ne-am dat seama că ceea ce speram să fie o criză ce se va termina curând a devenit o stare de fapt ce continuă la nesfârșit.
Revoluția din 89 ne-a prins cu undeva între 100.000 si 200.000 de copii în orfelinate. De-a lungul anilor numărul lor a scăzut iar azi sunt în jur de 38.000 de copii în instituțiile statului. Și pare un mare progres dacă uităm că fiecare din acești copii reprezintă o dramă, un destin zdrobit și un vis distrus. Și asta dacă nu adaugăm cei peste 90.000 de copiii cu părinții în străinătate.
S-ar putea ca, la fel cum ne-am obișnuit să trăim în criza pandemiei sau a războiului să nu o mai simțim, s-ar putea ca la fel să ne fi obișnuit cu ideea copiilor abandonați. Și să uităm de ei, de “căminari”, de “copiii statului” și să ne aducem aminte doar atunci când ne deranjează comportamentele lor.
Într-un fel este de înțeles. Cine dorește să trăiască într-o criză continuă? Să fie într-o situație apăsătoare continuă, fără să vezi nici o cale de ieșire. Dezvoltăm o desensibilizare, învățăm să nu ne mai pese, devenim imuni. Dar este o imunitate bolnavă. Este o îndobitocire ce nu ne-o dorim. Criza trebuie să doară. Și trebuie să luptăm pentru rezolvarea ei. Pentru că în mijlocul acestei crize există speranță. Pandemia a trecut și am devenit mai conștienți de cine suntem dar și mai puternici. Speram că războiul se va termina curând…
Anul acesta l-am cunoscut pe Marius. Are 8 ani. Este un băiețel cu ochi negri din care răzbat deopotrivă curiozitate dar și tristețe. A fost abandonat la 2 ani de părinții biologici pentru că nu mai era loc și pentru el. Erau deja prea multe guri de hrănit în familie. A fost adoptat la 4 ani și părea că totul este frumos. Și a fost… până când un bebeluș s-a născut în familie. Atunci a fost luat și împreună cu o sacoșă plină cu haine și vreo două jucării a fost abandonat la sediul DGASPC. Și apoi mutat la o familie de plasament. Marius este plin de confuzie, nu înțelege ce s-a întâmplat, ce a greșit. A înțeles că familia nu se mai întoarce după el. Este trist dar în spatele ochișorilor se poate observa o rază mică de speranță. Că poate o altă familie va veni și îi va spune “hai să mergem acasă!” Pentru totdeauna!
Summitul de anul acesta ne propune să înțelegem mai bine criza copiilor vulnerabili din țara noastră și urgența ei. În același timp, energizați de speranță, să descoperim cum putem împreună să aducem bucurie în ochii micuți și triști ce așteaptă să ajungă acasă.
Vom călători împreună de la criză la speranță!
