Vă aduceți aminte de cei trei copilași extraordinari, cu mari deficiențe medicale, ce într-un mod miraculos și-au găsit familii în una din cele mai dificile perioade ale omenirii? (Stelian are sindromul Down, Gabriel traheostomie și gastrostomie (respiră și se hrănește prin tuburi), iar Eric are hidrocefalie, sindromul West și – cel puțin deocamdată – nu poate vedea. Dacă nu, povestea lor este aici).
În luna iulie, Eric a trebuit sa meargă împreună cu tatăl său pentru 2 săptămâni la Centrul de Recuperare Robanescu. Internare, medicamente, consultații, ace și înțepături, doctori și asistente… tot tacâmul – și asta în condițiile în care toți purtau mască.
În salon cu Eric a mai fost o fetiță, Antonia, tot de un an, tare bolnăvioară: epilepsie și microcefalie. Fără să poată să plângă, adesea doar scâncea puțin atunci când adulții îi făceau diverse tratamente, o întorceau de pe o parte pe alta sau îi aspirau secrețiile din gură. Era hrănită pe tub și niciodată nu se împotrivea la nimic. Din când în când, totuși, abia perceput, ochii ei parcă spuneau povestea tristă a unui copil abandonat pentru că nu a împlinit așteptările celor ce i-au dat viață.
În fiecare zi, personalul medical avea o reacție interesantă: se minuna cât de bine arată acum Eric și cât de rău arată Antonia; în urmă cu șase luni, cei doi fuseseră colegi de salon, ambii luptând cu viața.
În una din seri una din asistente, exprimând din nou mirarea a încheiat trist: “Ce să faci, unora le este dat să trăiască, iar altora să moară”. Replica asta a străpuns ca un fulger inima tatălui lui Eric și nu a putut să o mai uite… “Dacă totuși s-ar putea găsi o familie… Cu cine să vorbesc… Trebuie să mai existe cineva pentru care Antonia să reprezinte mai mult decât ceva imperfect…”
Pe drum spre casă a povestit cu prietenii săi, Ovidiu și Cristina. Toți trei aveau lacrimi în ochi când se gândeau la drama unui copil ce merită mai mult. Cristina în mod special. Acasă aveau alți trei copii, de la 4 la 8 ani, și știa câtă nevoie are un copil de îmbrățișări, de pupături, de băițe și pur și simplu de iubire.
Noaptea ce a urmat Cristina nu a putut dormi. “Unora le e dat să trăiască, iar altora să moară” erau cuvintele ce o țineau trează. Cum o fi Antonia singură în spital? Oare este cine să o îmbrățișeze? Cum se simte oare micuța? L-a trezit pe Ovidiu și împreună au luat una din cele mai importante decizii din viața lor.
A doua zi dimineața, l-au sunat pe tatăl lui Eric și i-au spus că ei vor să o ia pe Antonia în familia lor. “Vrem să îi oferim ospitalitatea casei noastre atâta timp cât Dumnezeu va îngădui. Vrem s-o binecuvântăm și să avem grijă de ea și să o iubim pentru ceea ce este ea: o creație unică, prețioasă a Domnului nostru”.
Au urmat vizite la spital, la DGASPC, la centrul unde era ea, apoi la Tribunal. Au trebuit făcute acte, adeverințe, recomandări, dosar cu șină, etc. Au fost făcute nenumărate rugăciuni pentru micuță. Totul a culminat cu una din zilele însorite din Noiembrie când Antonia a ajuns acasă. Vecini, prieteni, familie – toți au celebrat.
Pentru Ovidiu, Cristina și Antonia aventura abia acum a început. Nimeni nu poate prevedea exact cum va evolua starea ei de sănătate: s-ar putea să se stingă în câteva luni, sau s-ar putea să se vindece. Tu, cititorule, fă o rugăciune pentru micuță!
Mai mult decât atât, întreabă-te, care este aventura pe care vrei să o trăiești tu?
Dragoste în perioada pandemiei sau miracole din perioada asta… Mai mult decât supraviețuire, sau teamă, sau dezvoltare personală!
Și tu poți fi un miracol pentru un copil care are nevoie de o familie:
- informează-te: află drama celor 50.000 de copii din sistem, visele lor despre ce înseamnă “acasă”, despre cum ar vrea să schimbe lumea când se vor face mari;
- ajută o familie care a adoptat; voluntariază într-un ONG; donează către o organizație serioasă;
- adoptă: salvează o viață, schimbă un destin.
Pentru că un copil merită să zâmbească, să alerge, să se joace, protejat de mama și tata!