În cursul zilei de ieri, Mihai Vasilescu a postat pe blogul său cererea unei mame de a-şi da copilul spre adopţie. În doar câteva ore oamenii au reacţionat şi au curs sute de mesaje pe facebook, inclusiv de la persoane şi familii care s-au oferit să adopte copilul. Cu toate acestea, copilul ar putea parcurge traseul uzual cu traumele consecvente iminente: plasarea la asistent maternal, dacă până la 3 ani nu este declarat adoptabil eventual mutarea lui într-un centru sau apartament social pentru a „elibera” asistenţii maternali să poată prelua alte cazuri, inducerea iminentului retard al instituţionalizării, după care fie va rămâne în sistem cu minime şanse de integrare socială, fie va fi adoptat iar familia adoptivă va investi mult timp şi efort pentru vindecarea tulburărilor de ataşament şi a efectelor traumelor separărilor şi ale mutărilor succesive.
Mai există un scenariu, perfect legal, însă, din păcate, la nivelul multor DGASPC este inoculat ca fiind „adopţie mascată” sau „la limita legalităţii”. Se numeşte plasament în vederea adopţiei. În situaţia în care este identificată o familie care este dispusă să ia copilul în plasament familial şi, dacă copilul devine adoptabil, familia este dispusă să-l adopte, pentru copil este soluţia ideală. În felul acesta va beneficia de o familie care să-l iubească din primul moment şi să se poarte cu el ca şi cu copilul lor (spre deosebire de majoritatea asistenţilor maternali pentru care copiii sunt „obiect al muncii”). În situația în care, urmare a eforturilor de reintegrare în familia biologică sau de integrare în familia extinsă, există o posibilitate în acest sens (cazuri rarisime dar, totuşi, posibile), copilul a beneficiat de cea mai bună îngrijire şi afecţiune în tot acest timp. Mai mult, părinţii de plasament ar putea păstra legătură cu copilul şi ar putea să-l sprijine în momente dificile. Alternativ, dacă copilul este declarat adoptabil şi este adoptat de familia de plasament, evoluţia psiho-motorie a copilului este incomparabil mai bună, şansele de integrare socială maximizate, iar trauma redusă la minim. În Marea Britanie şi SUA această procedură este considerată „best practice”. România încă o consideră „adopţie mascată”.
Există o nevoie mai profundă de schimbare atât a legii cât şi a mentalităţilor din cadrul DGASPC. Legea 272 din 2004 cu modificările ulterioare (lege în care este reglementată măsura de plasament) prevăd mediul familial prioritar instituţionalizării. Cu toate acestea, peste 20.000 de copii din România sunt instituţionalizaţi deşi mulţi dintre ei ar fi putut fi în familii. Pe de altă parte, „adopţia închisă”, aşa cum este definită de Legea 273 din 2004 cu modificările ulterioare (legea adopţiei), ar trebui să nu mai fie considerată singura modalitate de adopţie iar familiile de plasament ar trebui corect informate asupra riscurilor măsurii de plasament ca formă temporară de protecţie a copilului.
În România sunt 58.000 de copii în sistemul de protecţie din care mai puţin de 4.000 sunt adoptabili şi doar 1.000 îşi găsesc părinţi adoptivi (mai puţin de 2%). Sistemul „adopţiei închise” se dovedeşte profund ineficient. Modificările aduse la Legea 273 din 2004 prevăd deschiderea listei de copii „greu adoptabili” care pot fi vizualizaţi de către potenţialii părinţi adoptivi însă este nevoie de mai multă transparentizare, debirocratizare şi deschidere, atât la nivel legislativ cât şi la nivel de aplicare a legii în sensul prioritizării familiei ca mediu de creştere a copilului. În acest fel, vom putea răspunde mai eficient, ca societate, nevoilor reale ale copiilor din sistem.
Ne exprimăm speranţa ca, cel puţin în cazul de mai sus, DGASPC să instituie măsură de plasament familial unei persoane sau familii care să fie dispusă să adopte copilul dacă acesta va deveni adoptabil. Astfel, copilul va suferi traume minime fără a i se împiedica în niciun fel şansa de reintegrare sau integrare în familia extinsă.